ain't love the sweetest thing?

ce ciudat e sa astepti.

dupa ce am ajuns acasa am impresia ca astept sa incep din nou. interviurile si raspunsurile imi sunt amanate, actiunile se topesc undeva in canicula si liana care ma tine suspendata cu senzatii de plutire e bibleoteca.
astept inceputul lui iulie, inceputul lucrarii de licenta, un carnet de conducere, o chitara si un flaut, o germana si dulcea matematica, muntele, o lectie zdravana de istorie in cortex si alte cateva vise.

si lumi, o sa-mi fie dor de tine :)

chiar nu ma intereseaza de unde a aparut batman, spiderman, superman sau hannibal. demistificarea asta ia din dimensiunea (supra)naturala unica a personajului.... dupa ce am aflat ca hannibal e hannibal pentru ca a mancat din sora lui hannibal... mi s-a intepenit firul filmului si l-am sters fara mustrari de constiinta, dar cu mustrari ca acum stiu...si din pacate metoda cea mai sigura de a nu uita ceva este a vrea foarte tare sa uiti acel ceva.
macar daca nu parea atat de artificial filmul.

nu il recomand.

am inceput o noua rezolutie acum cateva zile: SA FIU UN OM MAI BUN!

am sa refuz sa sarbatoresc al 100lea post dar am sa inchin in cinstea lui 99 o bere from the wall. cu lamaie, ca sa ma mangaie o aroma amaruie pe la tample, aiurea, bleg si fara interes.

azi nu am nici o parere. as suferi daca nu as face un pas mare peste ea.

de paunescu (pentru ca nu e o poezie care pare, ci care este)


Cine are părinti, pe pământ nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti.

Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părintii acestia ce oftează mereu.

Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni
Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit tristi în casele lor...
Între ei si copii e-o prăsilă de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinti, pe pământ nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinti, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orăsel, într-o zare de sat,
Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinti are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreabă de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simti si ei stiu că-i asa
Si se uită la tine ca si când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe constiintă povara acestui apus
Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Că povară suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încă nu e potop pe cuprins,
Desi plouă mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care părinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

multe s-au intamplat si multe stau sa se mai intample in taramul magic al liliecilor trecuti
- incepand de la un telefon care m-a adus in rotterdam la global brand principles meeting
- in cautarea unor raspunsuri rascautate si rasdescoperite, si ajungand in momentul ultimilor pasi rataciti prin ratacita belgie
- huiduind asteptari prea inalte in aglomerata italie si defiland juraminte de schimbare in sange si frigarui condimentate
- acasa, timida acasa printre frunze de stejar albastru de atata cer curat

pai ce sa mai zic? sunt acasa, putin derutata dar fericita, cu putin prea multe vise si cu putin prea putine maini ca sa imbratisez tot ce as vrea sa imbratisez acum- pe toti cei care vor si cei care nu.