i am a rock
i am an island

sunt la tara

cat am asteptat si cat de multa durere se ascunde totusi in bucuria asta ..
as vrea sa taca timpul- nu pentru mine ci pentru ceilalti oameni la care tin. bunica, bunicul, tanti adela, nana si ceilalti care nu par sa scape de ceea ce inseamna viitorul. suntem tineri, ne uitam la viitor cu pasiune, multe semne de intrebare pline de vise si sperante. doar pentru a ajunge sa ne uitam la trecut cu multe semne de intrebare, si la viitor cu multe nesperante cred.

tanti adela, cu multe degete incovoiate ca crengile, cu ochii pierduti intr-un gol de departe si inspre departe atunci cand vorbeste, cu glas de batran intelept (ca toti batranii pe care ii iubim).. tanti adela care se simte sigura pe banca de la strada, singura intre formele din nori si din noi pe care le stie pe de rost de ani si ani.. tanti adela cu cele cinci case parasite din fata ei, cu doua case parasite in spate, cu un mieunat uscat langa ochii uscati.. tanti adela langa mine, care voi pleca in cinci minute si o voi lasa in dramul ei de vesnicie singura.

.. niciodata nu am simtit timpul atat de real. a fost ca un fel de adio cu bratele pline de oameni.

Cred ca am auzit de vreo 5 ori despre regula celor 5 De Ce. Cum functioneaza: vezi ca u fucked up cu o chestie in afacerea ta. Vrei sa rezolvi cauza, nu sa tratezi efectul (la fel ca sistemul de nutritie naturist). Asa ca pleci in cautarea cauzei: De ce? De ce? De ce? De ce?...etc (habar n-am de ce i se spune “regulacelorcincidece”).
Totul corect pana aici, normal ca pana la urma iti dai seama ca (citez) departamentul de HR va fi concediat pentru ca din cauza lui nu s-a vandut bine modelul XkSHjN din anul 1999 si problema este solutionata.

Let’s skip the rest of 4 :
De ce irosim atatea resurse- timp, energie, ca sa dezvoltam sisteme sa ne schimonosim mai eficient personalitatile pentru o fatada care ne ajuta AFACERILE noastre.. Afacerile noastre sunt afaceri, si viata noastra nu are nimic de a face cu afacerile.

pfaai cate proiecte incepute si neterminate am avut.. ca sa nu mai zic de cate am vrut sa fac si au ramas doar ca o idee balanganindu-se aiurea undeva intr-un capat de gand desirat.. unul dintre ele ar fi sa-mi fac propria mea serie de benzi desenate, and here it comes chestia ajutatoare, daca o sa revin vreodata la proiectul asta. cred ca nu l-am facut pentru ca in cazul asta i felt alone when i was alone..
sper sa corump p cineva in viata asta si sa termin si lucrul asta. :)
asta si o carte despre deficienta de atentie la oamenii cu ochelari cu rama roz care scriu sms-uri fara sens postasilor.

http://www.scottmccloud.com/comics/icst/icst-3/icst-3.html

Profesia: aventurier

Intr-o revista americana, sub fotografia unui cetatean cu o infatisare cat se poate de obisnuita, se amintea ca omul e de meserie aventurier.

Pe moment am crezut ca trebuie sa existe o chichita la traducere, fiindca viata la hazard n-are cum sa fie o profesie. Dar, mai apoi, vazand o emisiune cu mari hoinari pe un canal tv frantuzesc, mi-am dat seama ca in alte parti ale lumii se practica. Invitatii n-aveau nimic eroic nici in felul in care aratau, nici in vorbire. Puteai sa crezi ca in discutie erau aventura existentei si a cunoasterii, a cautarii unui loc pe potriva firii. Dar nu, subiectul era vocatia. Acei oameni cutreierau planeta cu sentimentul, cu convingerea ca-si urmeaza destinul si ca pribegia e o treaba prea serioasa ca sa fie lasata pe seama veleitarilor.

Ce ma intriga in relatarile lor era firescul, fapt ce spunea ca, in Franta, in Statele Unite, in Suedia si in alte tari, talentul drumetiei se institutionalizase ca indeletnicire moderna si ca existau suficient de multi astfel de ratacitori solitari, ca profesia sa devina una onorabila.

Dupa 1990, am vagabondat de cate ori m-au tinut buzunarul si puterile. In prima calatorie in America am fost aventurier fara sa-mi dau seama: nu ma astepta nimeni la aeroport, n-aveam bani, nu stiam unde am sa dorm si cu ce puteam sa ma aleg in ziua aceea fara nici un contur, in care ma aruncam asa cum se arunca unii in bazin, fara sa se asigure ca are apa.

Pentru prima oara in viata am luat apoi la rand strazile unui mare oras cu sentimentul ca fiecare e un risc. Riscul de a ma schimba, de a-mi tulbura toata fiinta brutal. Nu ma interesau monumentele si locurile pe care le vizitau turistii, ci cum traiau oamenii, cum erau curtile, casele, gandurile, sentimentele lor. Eram atat de insetat de acest gen de flanerie, incat, desi ajunsesem la New York seara, percepeam apusul de soare pe Aeroportul Kennedy ca pe un rasarit exotic. Vedeam, prin urmare, doar ce voiam de o viata sa vad: altceva, altcumva, altundeva. Atat de clinica era nevoia de noi orizonturi, ca m-am uitat cu o curiozitate nesatioasa la o familie de romani, dormind claie peste gramada pe o banca la iesirea din aeroport, cu convingerea ca am in fata in sfarsit niste mexicani suta la suta. De aceea, cand dau de un tanar, cu care ma inteleg, il indemn: Du-te in lume, cunoaste-o, umbla ca bezmeticul, cat esti deschis la minte si te tin picioarele, si vei avea parte de o mare desco- perire. Te vei descoperi pe tine, independent, scuturat de prejudecati, cu mult mai multe motive reale de a te felicita ca te-ai nascut, indiferent ca ai nasul mare, ca esti plin de complexe si ca fetele nu te baga in seama. Fiecare calatorie e o facultate terminata cu nota maxima. Aventura nu lasa pe nimeni repetent. Oricat de calic ti-ar fi voiajul, oricat de penibila prezenta in tari care, pe moment, nu-ti spun nimic, dupa cativa ani vei sti ca trebuia sa le fi cunoscut, ca fiecare iesire in necunoscut de unul singur a fost salvarea ta din neantul in care te afunda nemiscarea.